regio UE GR MDRAP Tasnad fonduri_ue
Search

Istoric

Descoperirile arheologice din zona Tășnadului, validate de mărturii istorice, demonstrează vechimea și continuitatea viețuirii umane pe actualul spațiu a orașului încă din neolitic și până în zilele noastre. Investigând trecutul, existența în timp și dezvoltarea orașului, aflăm că prima consemnare documentară despre Tășnad este făcută în anul 1021 când un paroh local, (Nicolaus meşter Tasnadi plebanus), în manuscrisul „Descriptica Fondationis Episcopus et Capitali Varadiensis" se intitulează drept „vicarus generalis Tasnadi". Informaţia conţinută în această succintă menţiune este cât se poate de sugestivă: pe de o parte ea reflectă existenţa unei comunităţi umane numeroase şi bine închegată social, iar pe de altă parte prezenţa unui topic deja consacrat, cel de Tăşnad.

Peste două secole, în anii 1240-1246, cancelaria regelui maghiar Bela al IV-lea emite o serie de documente unde aşezarea primeşte facilităţi referitoare la primirea în rândul comunităţii locale a cât mai multor familii, datorită nevoilor de forţă de muncă pentru moşia episcopală („possessio Tasnad"). Menţiunea din documentul emis la 6 mai 1240 că "Tăşnadul a cunoscut duşmănoasa prigoană a tătarilor ajungând o aşezare cu mare lipsa a locuitorilor, încât nu se mai aflau deloc sau se aflau foarte puţini" explică pe deplin atât privilegiile acordate oraşului de regele Ladislau, în 1282, cât şi acţiunea în forţă, din acelaşi an, a episcopului Petru al Transilvaniei care ia de pe moşia contelui Stefan din satul Gyord 30 de familii de iobagi, pe care-i stabileşte în localitatea cu pricina.

Ulterior, menţionările se înmulţesc, actele fiscale şi cele administrative atestând, la 1368 existenţa unei mori pentru cereale în localitate, acordarea titlului de „oppidum” la 1456 de către Matei Corvin sau solicitarea Episcopului Ardealului, către acelaşi mare rege al Ungariei de origine română, a dreptului de a construi în Tăşnad o cetate din lemn sau de piatră. Deducem, deci, cu uşurinţă, importanţa în creştere a localităţii, rolul său economic, social şi strategic în regiune.

Referitor la topicul Tăşnad, istoricul Petri Mor, fiu al oraşului, în monumentala sa lucrare întitulată „Szilagy Varmegye monographiaja", publicată la Budapesta în patru volume, în anii 1901-1904, încearcă să-l explice şi să-l argumenteze, într-o primă variantă, pornind de la realităţile geografice ale locului, respectiv de la arealele umede din lunca Cehalului unde trestia (nád, în maghiară) creşte dezinvoltă în cuvetele acoperite de ape în perioadele ploioase formând adevărate lacuri (tó, în aceeaşi limbă) Rezultă astfel un cuvânt compus, Tó-s-nád, semnificând lacul cu trestie, topic atribuit de localnici zonei din partea sud-estică a localităţii unde o astfel de formaţiune hidrografică şi biogeografică ar fi existat în vremurile de demult. Iar prin extrapolare, el a fost atribuit şi aşezării edificate pe malurile acestuia.

O altă opinie susţinută de acelaşi autor face trimitere la o adnotare a notarului Anonimus, al regelui Bela al III-lea, care menţionează în Gesta Hungarorum că regele Arpad a trimis în zonă o ceată de călăreţi condusă de Tas (Thosu), ce şi-a stabilit tabăra lângă un lac cu trestie. Astfel a apărut sintagma Tasnadja, denumirea plantei fiind asociată de această dată cu numele conducătorului de oaste şi semnificând trestia lui Tas.

Ca urmare, topicul de Tăşnad, cel mai probabil de origine maghiară (cu trimitere directă la un „loc mlăştinos”) a suferit de-a lungul timpului numeroase adaptări semantice, determinate şi de forma lui parţial diferită în limbile română şi germană, forme regăsite în tabelul alăturat, împreună cu denumirile celorlalte aşezări aparţinătoare azi unităţii administrative (Blaja, Cig, Raţiu, Valea Morii, Sărăuad), (Suciu, C. 1967-1968).

t2    t1

Evenimentele istorice vitrege nu au ocolit localitatea, unul dintre cele mai distrugătoare fiind invazia tătară din 1566, când o mare parte a acesteia a fost prădată şi distrusă, iar populaţia, surprinsă în momentul refugierii spre locuri mai adăpostite, a fost măcelărită sau luată în robie. Renaşterea sa a fost însă extrem de rapidă, peste doar patru ani, în 1570, tratatul dintre împăratul Maximilian şi voievodul Transilvaniei, Ioan Sigismund, încheiat la Speyer, atestând nominal existenţa cetăţii de piatră, cu rol strategic imediat, de protejare a localităţii civile.

Statutul de locuitor al Tăşnadului în perioada feudală nu pare a fi unul dintre cele mai atrăgătoare, altfel cum am putea interpreta conţinutul documentului datorat lui Sigismund Bathory, din 1589, referitor la privilegiile acordate celor care se stabilesc aici (scutirea de plata impozitelor pe o perioada de patru ani dacă ocupă o casă goală, respectiv pe timp de şapte ani dacă îşi construiesc ei locuinţa) . Facilităţile sunt urmate însă şi de restricţii (un alt indiciu a celor susmenţionate) privitoare la strămutarea în alte locuri.

Ocupaţia turcească din a doua jumătate a secolului XVII a lăsat şi ea urme adânci în memoria locurilor, populaţia fiind măcelărită adesea în timpul incursiunilor şi conflictelor militare.

Alte încercări deosebite prin care a trecut Tăşnadul au loc la sfârşitul secolului al XVII (1678) şi începutul celui următor (1709-1710, 1739-1742) când populaţia zonei a fost afectată de epidemii de holeră sau ciumă. Toate aceste episoade nefaste au marcat profund aşezarea analizată, o parte însemnată a populaţiei sale plătind tributul ultim acestor maladii devastatoare pentru vremea respectivă. Consecinţa demografică a acestor întâmplări tragice, a fost colonizarea în regiune, între anii 1754 - 1760, a unor grupuri masive de şvabi, provenite din regiunea Schwartzwald (Pădurea Neagră), situată în sud-vestul Germaniei actuale. Scopul acestei strămutări de populaţie a constat atât în nevoia de forţa de muncă pentru o economie în dezvoltare cât şi în contrabalansarea, prin catolicismul specific şvabilor, a răspândirii cultelor protestante cel reformat, îndeosebi în rândul populaţiei locale. In acest mod mozaicul etnic se diversifică, alături de români şi unguri, convieţuind în continuare această populaţie harnică şi disciplinată ce-şi va aduce un aport substanţial la cultura locului.

O altfel de năpastă abătută asupra localităţii, la scurte intervale temporale, în anii 1829 şi 1834, este cea a cutremurelor de pământ. Deşi regiunea nu este definită de o seismicitate ridicată, un focar mai activ al unor astfel de manifestări telurice fiind localizat mult mai la sud, în Banat, daunele produse la nivelul infrastructurii edilitare prin prăbuşirea multor case, atestă o intensitate relativ ridicată a acestora, de cel puţin 5 grade pe scara Richter.

Cursul istoriei consemnează, odată cu Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, instaurarea în Tăşnad a administraţiei româneşti, care va continua, cu o singură sincopă (cea a consecinţelor Dicktatului de la Viena, din septembrie 1940, când Crişana, provincie geografico-istorică din care face parte Tăşnadul, dar şi nordul şi centrul Transilvaniei sunt reintegrate, până în octombrie 1944, statului maghiar) până în zilele noastre.

Un alt aspect interesant este cel a entităţilor politico-administrative din care a făcut parte integrantă localitatea. Mutaţiile în acest domeniu au fost extrem de numeroase, caroiajele teritoriale, ca şi denumirile lor, schimbându-se de la o epocă la alta, de la un regim politic la altul. Astfel, numai în ultimele opt decenii Tăşnadul a fost integrat fie judeţului Sălaj, (până în 1948), mult extins spre vest, fie raionului Carei (între 1952-1960), unitate aparţinătoare Regiunii Maramureş, fie, din anul 1968, judeţului Satu Mare.

De asemenea, tot cu un titlu de curiozitate, trebuie subliniată trecerea Tăşnadului, în anul 1875, de la statutul de oraş la cel de comună (pentru a se evita taxele mari suportate de locuitorii urbei), fapt ce va fi îndreptat abia peste un secol, în 1968, când localitatea este înscrisă din nou în rândul centrelor urbane.